Fericirea de pe linia 3

”Oricum toată viața alergăm și rareori ajungem la finalul dorit de noi. ”

Ne gândim mereu la fericire, ne prestabilim locuri în care să o găsim și visăm la momente parcă desprinse din poveste, la povești de dragoste, povești de succes sau simple istorisiri. Fericire? Ce frumos sună fericirea și cum servește ca ingredient principal în orice doză de inspirație, cum trezește în oameni ideea de a visa, de a trăi și de a-și da frâu liber imaginației, privind mereu același cer, cu acel zâmbet tâmp pe față, dar cu alte coordonate care ne ghidează sufletul și rațiunea.

Povestea mea străbate aceleași coordonate cam de un an, 365 de zile de când am început să lucrez la un mic magazin de cartier și am străbătut același traseu dus-întors de sute de ori privind pe geamul troleului cu numărul 3. Același traseu, același număr de troleu mereu așteptat, și în goana după timpul care niciodată nu ne ajunge, încercam mereu să mă încadrez și să ajung la muncă, locul în care nu merg mereu cu drag, dar unde văd că prezența mea dă o altă culoare celorlalți. Facultate, muncă, grădiniță, zeci de proiecte, suflete deschise și zâmbete inocente, ce mult îmi plăcea acest haos, dar totuși parcă timpul mă depășea și își dorea să îmi ofere o meritată pauză. Ajungeam în fiecare dimineață în gară, razele soarelui mă îmbrățișau cu drag, timpul nu avea răbdarea necesară, mulțimi de omeni îmi îngreunau pașii mici, iar astfel troleul meu se pierdea în zare și eu aveam să alerg de dimineață pentru a a ajunge la muncă, știind totuși că voi întârzia, dar cui îi mai pasă? Oricum toată viața alergăm și rareori ajungem la finalul dorit de noi. De multe ori îmi pun în gând să lupt pentru anumite lucruri, dar reușesc să o fac în cele mai neașteptate momente, la fel ca în acea zi în care destinul a hotărât să pună punct haosului și să deschidă o poartă spre soare. După două săptămâni în care încercam să aflu cine privește cu atâta drag prin cei mai frumoși ochi, am descoperit un ecuson care avea să îmi dezvăluie un nume: Mihai. Am început să caut, am renunțat, am reînceput și în final am găsit omul pe care speram din tot sufletul să îl găsesc, care îmi făcea diminețile atât de frumoase și mă făcea să urăsc momentul în care eram nevoită să cobor, auzind: Urmează stația Nicolae Titulescu. 

Ne-am propus o călătorie cu troleul destinelor, care avea ca destinație Parcul Central, construind momentul acela la care nu te aștepți, care îți pune semne de întrebare, îți aduce fluturași în stomac și te face să îți dorești să fii din nou acolo. Cred că știm cu toții brațele acelea care te cuprind, ochii aceia care te privesc, zâmbetul care te urcă până la nori și săruturile care te aruncă pe fundul mării. Sentimente de nedescris, care sunt mai fierbinți decât orice stea atunci când lumina se stinge să facă loc sufletelor aprinse. Așa putem înțelege că nu ai nevoie de ani sau de lucruri materiale pentru a vedea fericirea reflectată în cei mai frumoși ochi, ci doar de acel EL, de două brațe protectoare, de inimi care se împletesc, de o cafea făcută cu drag dimineața când tu o iei iar de la capăt și el decide să te urmeze în lumea ta haotică, dar totuși atât de frumoasă. 

Și așa găsim fericirea unde ne așteptăm mai puțin, dar unde inima noastră bate la un alt nivel, făcându-ne să ne dorim să scriem mereu pe cerul nopții dragostea cu praf de stele. Aceasta este Fericirea de pe linia 3, fericirea mea cu cei mai frumoși ochi căprui și vino încoace, fericire care stătea ascunsă pe un peron cufundat în timp, în dimineți nebune și momente cu miros de ”o iau de la capăt”. 

Teodora-Raluca Moldovan