Acest articol este diponibil și în limba ucraineană. Te invităm să îl citești mai jos. / Ця стаття також доступна українською мовою. Ми пропонуємо вам прочитати його нижче.
[RO]
Pandemia ne-a furat mai bine de doi ani din viață și când credeam că evenimentele o iau pe un făgaș normal, că suntem cu un pas mai aproape de normalitatea pe care ne-o doream cu toții, războiul din Est a izbucnit. Încă din primele momente ale conflictului, o multitudine de stări, emoții și întrebări au început să încolțească atât în sufletul meu, cât și în al tău. Incertitudine. Teamă. Frică. Oare de ce stabilitatea pe care o așteptam atât de tare se îndepărta? Unde mai putem găsi speranța când cerul este cenușiu? Ce ne rămâne de făcut pentru a schimba discernământul evenimentelor? Cum putem să-i ajutăm pe cei care au nevoie acum mai mult ca oricând de noi?
În aceste clipe marcate de incertitudine, am stat de vorbă cu Diandra-Ioana Tanasă-Cozdreanu, profesor asociat în cadrul Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării și președintele Societății Studențești de Științe Politice – SSSP. Ea a fost printre primele persoane care a început să se implice activ în criza refugiaților ucraineni de la vama Siret, și nu numai. Actele ei de bunătate și solidaritate ne-au inspirat pentru a contribui și noi la schimbare. Din acest motiv, am decis să îi luăm un interviu în care să îi surprindem întreaga experiență din ultimele luni: cum a reușit să-și mobilizeze resursele personale și oamenii care o urmăream pe platforma Facebook pentru a contribui la ajutorarea poporului ucrainean, care mai mult ca oricând aveam nevoie de sprijinul și susținerea noastră.
Diandra, traversăm clipe greu de imaginat. Când aproape ne-am familiarizat cu gândul că revenim pe un făgaș normal în urma pandemiei de COVID-19 care a zguduit întreaga lume, războiul dintre Rusia și Ucraina reinstaurează o stare de incertitudine și, implicit, de teamă. Care au fost primele tale gânduri după ce ai aflat de acest eveniment dificil prin care trece poporul ucrainean?
Au fost mai multe gânduri care mi-au trecut încă din prima clipă în care am văzut că a început războiul. Chiar cu câteva zile analizam toată situația și mă rugam să nu izbucnească, dat fiind că suntem atât de aproape de Ucraina. Totuși, cred că cel mai impregnant gând a fost acela de neputință. Neputință că sunt un om simplu și sunt legată cu mâinile la spate și nu pot face nimic să opresc acest război.
Încă din primele momente ale zilei de 24 februarie 2022 și până în prezent, ai început să-ți mobilizezi resursele (și nu doar pe ale tale, ci și pe cele ale oamenilor care te urmăresc pe platforma Facebook) pentru a ajuta valurile de refugiați care au intrat în țară. Ce te-a motivat să nu urmărești pur și simplu știrile difuzate de trusturile media, ci să te implici direct în ajutorarea ucrainenilor din punctul vamal Siret?
Recunosc că m-am uitat aproape non-stop la televizor și nu puteam să dorm noaptea fix din această cauză. Însă, chiar în acel weekend după ce a izbucnit războiul, a trebuit să merg acasă, la Suceava. Când povestesc despre asta, simt că am fost la locul potrivit, la momentul potrivit, deși, mi-ar fi plăcut să nu fie așa. Fiind atât de aproape de Siret, la aproximativ 35 km, nu puteam să nu mă duc acolo și să iau pulsul situației. Am simțit că este datoria mea să ajut oamenii cu tot ce pot, având în vedere că mereu încerc să găsesc soluții pentru cei aflați în pericol.
Ai surprins fiecare acțiune pe care ai întreprins-o pe contul tău personal de Facebook. Din descrierile tale, care devin un jurnal live al noii realități, una m-a sensibilizat în mod deosebit: „Tocmai am făcut un popas de cinci minute pe Tihuța. Lângă noi, opresc 4 mașini cu numere de Ucraina. Mergem la ei să întrebăm dacă au nevoie de mâncare, apă. Nu știau engleză, dar au zis doar atât: „Kaput Ucraina. Not anymore Ukraine”. Cum te-ai simțit în acel moment și numeroasele care au urmat, când ai văzut pe viu dificultățile prin care trec acești oameni?
Pierdută. Acesta e sentimentul pe care l-am simțit și îl simt de fiecare dată când mă gândesc la acei ucraineni care mi-au transmis asta. Îmi amintesc și acum cum acel tânăr mi-a spus că Ucraina nu mai există și, cu lacrimi în ochi și speriat, mi-a spus că momentan nu are nevoie de nimic, că familia lui împreună cu el sunt bine. Însă, sincer îți zic că tot drumul Cluj-Napoca – Suceava am vorbit la telefon cu prietenii mei și încontinuu primeam bani pentru a ajuta pe cei care trec granița Siret. Prietenii mei aveau încredere în ceea ce voi face cu Matei (prietenul meu), astfel încât să ajutăm cu tot ce putem, iar eu inițial m-am simțit speriată pentru că voiam să gestionez cât mai bine situația, astfel încât să nu dezamăgesc pe nimeni.
Nu pot să descriu în cuvinte ceea ce vedeam pe drum. Zeci de mașini cu numere de Ucraina, chiar și cu numere de Republica Moldova, pline de oameni obosiți, triști și, mai ales, cu copii care nu știau ce se întâmplă. A fost cel mai greu și cel mai lung drum pe care l-am făcut vreodată până acasă.
Au urmat și alte evenimente în care ne-am implicat. Am cumpărat alimente și produse pe care le-am dus în tabăra de refugiați. De asemenea, am realizat câtă putere avem noi, oamenii, atunci când am sărit în ajutorul tinerilor studenți din Eswatini. Aceștia erau studenți la Medicină în Vinnîțea și au fugit din calea rușilor care au atacat orașul. Vreau să spun doar atât: când au ajuns în Siret, au simțit că au ieșit din focurile iadului.
E greu să povestești cum vedeai oameni speriați, cu foarte puține bagaje, sau oameni care erau îmbrăcați doar în pijamale. Totuși, vreau să mă înclin în fața tuturor care și-au pus resursele laolaltă și au ajutat pe toți cei care ne treceau granița.
Ce te-a făcut acest război să conștientizezi?
Că nimic nu e sigur, din păcate. Că dorința oamenilor de a trăi într-un stat democratic poate fi năruită de nebunia pe care o dețin anumiți lideri. Însă, este de datoria noastră să trăim într-un stat care își respectă cetățenii.
Pe lângă asta, m-a făcut să conștientizez că umanitatea nu are granițe. Suntem oameni, suntem controlați de emoții și că uneori e bine să plângi pentru ca ulterior să o poți lua de la capăt. Am plâns, mai plâng și acum când văd imaginile din Ucraina, dar ulterior îmi revin și caut soluții pentru a ajuta în continuare indiferent de cine are nevoie.
Pentru că un război vine alături de o încărcătură psihologică negativă, cum reușești personal să te menții pe linia de plutire? Care sunt acele momente care îți redau un echilibru în aceste vremuri încărcate?
Încerc să găsesc un echilibru între situația aceasta negativă și viață. Până la urmă, trebuie să recunoaștem, viața noastră trebuie să meargă mai departe și dacă noi nu putem să găsim acest echilibru, nu vom putea fi alături de cei care au nevoie de fapt de ajutor.
Acțiunile tale ne inspiră să contribuim activ la schimbare. Cum ar putea cititorii Inspire Now să ajute la rândul lor sau să te ajute în acest context?
Un om are mereu puterea de a ajuta pe cineva, indiferent de ce resurse dispune. Dacă vreți să ajutați din punct de vedere financiar sau logistic, luați legătura cu societatea civilă, pentru că am văzut cum ong-urile s-au mobilizat într-un timp record. Totuși, trebuie să menționez că putem să contribuim la schimbare chiar și prin discuțiile pe care le purtăm cu apropiații noștri. Am văzut că acest război a creat oarecum două tabere, nici nu are rost să le mai menționez care sunt. Însă, spun un singur lucru: războiul există, oamenii au nevoie de noi. Hai să fim oameni.
Un sfat de final pentru cititorii Inspire Now.
Nu lăsați aspectele negative să vă schimbe viața. Fiți alături de semenii voștri, indiferent de ceea ce faceți. Trăim într-o lume care are atâta nevoie de umanitate. Fiți schimbarea pe care vreți să o vedeți în lume!
Redactat de: Giurcanu Cristina-Elena
[UA]
Пандемія вкрала більше двох років нашого життя, і коли ми подумали, що події йдуть нормальним оборотом, що ми на крок ближче до нормальності, яку ми всі хотіли, почалася війна на Сході. І в моїй, і у вашій душі з перших моментів конфлікту почало вкорінюватися безліч настроїв, емоцій і запитань. Невизначеність. Страх. Страх. Чому стабільність, на яку ми так довго чекали? Де ще знайти надію, коли небо сіре? Що нам потрібно зробити, щоб змінити хід подій? Як ми можемо допомогти тим, хто потребує нас зараз як ніколи?
У ці моменти, позначені невизначеністю, я спілкувався з Діандрою-Іоаною Танасе-Коздряну, доцентом факультету політичних, адміністративних та комунікаційних наук, президентом Студентського товариства політології – SSSP. Вона була однією з перших, хто активно долучився до кризи українських біженців із Сіретської митниці та не тільки. Її вчинки доброти та солідарності надихнули нас зробити свій внесок у зміни. З цієї причини ми вирішили взяти у неї інтерв’ю, щоб охопити весь її досвід останніх місяців: як їй вдалося мобілізувати свої особисті ресурси та людей, за якими ми стежили на платформі Facebook, щоб допомогти українському народу, який, як і завжди, потребує наших підтримка та підтримка.
Діандра, ми переживаємо важкі моменти, які можна уявити. Коли ми майже познайомилися з думкою про те, що повертаємося на нормальний шлях після пандемії COVID-19, яка сколихнула весь світ, війна між Росією та Україною відновила стан невизначеності і, неявно, страху. Якими були ваші перші думки, дізнавшись про цю нелегку подію, яку переживає український народ?
того моменту, коли я побачив, що почалася війна, мені спало кілька думок. Ще кілька днів тому я аналізував всю ситуацію і молився, щоб вона не спалахнула, зважаючи на те, що ми так близько до України. Проте, я думаю, що найбільш захоплюючою була думка про безпорадність. Я не можу бути простою людиною, і я зв’язаний із руками за спиною, і я нічого не можу зробити, щоб зупинити цю війну.
З перших моментів 24 лютого 2022 року і дотепер ви почали мобілізувати свої ресурси (і не тільки свої, а й тих людей, які стежать за вами на платформі Facebook), щоб допомогти хвилі біженців, які в’їжджали в країну. . Що спонукало вас не просто слідкувати за новинами ЗМІ, а безпосередньо долучитися до допомоги українцям на границі Сірет?
Зізнаюся, я майже безперервно дивився телевізор і через це не міг спати вночі. Але саме в ті вихідні після початку війни мені довелося їхати додому, до Сучави. Коли я говорю про це, я відчуваю, що опинився в потрібному місці в потрібний час, хоча хотів би, щоб це було не так. Перебуваючи так близько до Сірету, приблизно за 35 км, я не міг не піти туди і не оцінити пульс ситуації. Я вважав своїм обов’язком допомагати людям усім, що можу, оскільки завжди намагаюся знайти рішення для тих, хто в небезпеці.
Ви зафіксували кожну дію, яку ви зробили у своєму особистому обліковому записі Facebook. З ваших описів, які стають живим щоденником нової реальності, я особливо зрозумів: «Я щойно зробив п’ятихвилинну зупинку на Тігуці. Поруч з нами зупиняю 4 машини з українськими номерами. Ми йдемо до них питати, чи потрібна їм їжа чи вода. Вони не знали англійської, але просто сказали: «Капут Україна. Уже не Україна». Що ви відчували в той момент і багато хто після цього, коли наживо побачили труднощі, які переживають ці люди?
Загублена. Це відчуття, яке я відчуваю і відчуваю щоразу, коли думаю про тих українців, які передали це мені. Досі пам’ятаю, як той молодий чоловік казав мені, що України більше не існує, і зі сльозами на очах, наляканий сказав, що зараз йому нічого не потрібно, що його сім’я і він добре. Але скажу вам чесно, що весь шлях від Клуж-Напоки до Сучави я розмовляв по телефону з друзями і постійно отримував гроші, щоб допомогти тим, хто перетинає кордон Сірету. Мої друзі були впевнені в тому, що я збираюся робити з Матеєм (моїм другом), щоб ми могли допомогти всім, чим зможемо, а я спочатку боявся, бо хотів якнайкраще впоратися з ситуацією, щоб нікого не розчарувати.
Я не можу описати словами те, що я побачив на дорозі. Десятки машин з українськими номерами, навіть з молдавськими, повні втомлених, сумних людей і особливо з дітьми, які не знали, що відбувається. Це була найважча і найдовша подорож, яку я коли-небудь робив до свого дому.
Далі відбулися інші події, до яких ми брали участь. Я купив їжу та продукти, які взяв до табору біженців. Ми також зрозуміли, наскільки могутні ми, люди, були, коли прийшли на допомогу молодим студентам в Есватіні. Вони були студентами-медиками у Вінниці і втекли від росіян, які напали на місто. Я лише хочу сказати, що коли вони прибули в Сірет, вони відчули, що вийшли з пекельного вогню.
Важко розповісти, як ви бачили людей, які були налякані, з дуже маленьким багажем, або людей, яки бігли тільки в піжамі. Але я хочу вклонитися всім, хто забрав свої сили та допоміг усім, хто перетнув наш кордон.
Що змусило вас усвідомити цю війну?
У цьому, на жаль, немає нічого певного. Що бажання людей жити в демократичній державі може бути розбите божевіллям окремих лідерів. Проте наш обов’язок – жити в державі, яка поважає своїх громадян.
Крім того, це дало мені зрозуміти, що у людства немає кордонів. Ми люди, нами керують емоції, і іноді добре поплакати, щоб потім почати знову. Я плакала, досі плачу, коли бачу фотографії з України, але потім повертаюся і шукаю рішення, щоб мені допомогти, кому б це не було потрібно.
Оскільки війна супроводжується негативним психологічним зарядом, як вам особисто вдається триматися на плаву? Які моменти дають вам баланс у ці напружені часи?
Я намагаюся знайти баланс між цією негативною ситуацією і життям. Зрештою, ми повинні визнати, що наше життя має рухатися далі, і якщо ми не можемо знайти цей баланс, ми не зможемо бути з тими, хто дійсно потребує допомоги.
Ваші дії надихають нас робити активний внесок у зміни. Як читачі Inspire Now можуть допомогти або допомогти вам у цьому контексті?
Людина завжди може комусь допомогти, якими б ресурсами вона не володіла. Якщо ви хочете допомогти фінансово чи матеріально, зв’яжіться з громадянським суспільством, бо ми бачили, як НУО мобілізувалися в рекордно короткий термін. Проте я мушу зазначити, що ми можемо сприяти змінам навіть через дискусії, які ми ведемо з нашими близькими. Я бачив, що ця війна створила якісь два табори, нема сенсу згадувати, хто вони. Але я кажу одне: війна є, ми потрібні людям. Будьмо людьми.
Остання порада для читачів Inspire Now.
Не дозволяйте негативним аспектам змінити ваше життя. Будьте з однолітками, що б ви не робили. Ми живемо у світі, який так потребує людства. Будь зміною, яку хочеш бачити у світі!
Traducere / Переклад: Kovalchuk Kateryna
